Prima poza: Absolvirea
N am simtit o eu cum se cuvine. Oboseala, strseul si panik si au spus cuvantul.
A doua poza: Balul. Parca un pic mai bine. Cu toate pregatirile am mai uitat de suparare.
A treia poza: Balul. Fetele colorate si fericite :)
Buuun. Si dupa ce s a terminat cu balul a inceput iadul. Ultimele aproape 2 saptamani au fost de groaza. Atat fizic cat si psihic. Atata umilinta, scarba, durere, panik, frica. Un pas de moarte din cauza unei supradoze (de tranchilizante). Visele groaznice din timpul in care eram sedata. Durerea insuportabila. Si iar calmantele. Cursurile. Ura pe care n am mai simtit o in viata asta. 2 saptamani. zi de zi. 2 saptamani.Daca ar exista un buton de ERASE ALL l as apasa cu placere si cu rapiditate. Dar stiu ca nu se poate. Si poate e mai bine asa.
Unele lucruri trebuie sa ramana ca sa nu uiti niciodata: ca sanatatea e cea mai importanta, ca prietenii fac toata frumusetea vietii, ca oamenii care te iubesc sunt mereu langa tine, indiferent ce se intampla, ca nu esti prost doar pentru ca altii sunt nebuni, ca ai dreptul sa visezi chiar daca ai ajuns in fundul prapastiei.
Asta e lectia pe care am primit o in ultimele aproape 14 zile.
Si a venit si momentul in care sa fie totul bine. Cu toate visele, prietenii si oamenii dragi. Cu toate planurile. Cu marea. Si Metallica. Si locul frumos unde abia astept sa merg.
De ieri a inceput o noua viata. Foooarte frumoasa!
