m am tot gandit. de ce ne e asa de greu sa spunem oamenilor pe care ii iubim ca ii iubim? sau celor pe care ii respectam ca ii respectam? si ma gandesc in continuare.
click ul s a produs in mintea mea la examenul de ieri: drept international privat. mi am facut curaj, inainte sa dau lucrarea. curaj ca sa i spun seminaristului ca mi a facut o deosebita placere sa fac seminariile cu el. ca e un om foarte destept. ca a fost dragutz sa ne ajute in materie de arbitraj, pentru concurs. ca s a oferit sa ma ajute in probleme de drept international, daca acestea vor aparea la noul meu loc de munca. dupa ce pierduse deja un sfert de ora ca sa mi insire o serie de carti pe care poate o sa le folosesc la servici. si m am pregatit asa de tare, incat tot ce am reusit sa spun a fost "la revedere!" . nici multumesc. nici mi a parut bine. nici imi pare rau ca se termina totul aici. n am reusit. am avut o privire tampa, ca un catel care se uita rugator la stapan, doar doar ala o intelege despre ce e vorba.

si apoi m am gandit ca nici parintilor mei nu le am spus niciodata ca ii iubesc sau ca ii respect mult. desi ii si iubesc si ii si respect foarte mult.
si cator oameni le as fi putut spune lucruri frumoase. profei de gramatica. pe care n am mai sunat o de 4 ani. bunicului meu. caruia ii spun acum ca il iubesc si ca datorita lui am terminat o facultate. acum cand nu mai e printre noi. colegilor mei. prietenilor mei

de ce ne e asa de greu? sau de ce imi e mie asa de greu. poate din orgoliu, desi nu cred. poate din frica de a fi respinsi. sau de a nu ni se raspunde la fel. sau de a nu ni se raspunde deloc. nu stiu. habar nu am.

in schimb, am facut un pas inainte spunandu i omului pe care il iubesc ca IL IUBESC! de ce am putut sa i spun lui asta? n am nici cea mai vaga idee. sau poate ca am: nu mi a fost frica nici sa fiu respinsa, nici sa nu mi se rapunda la fel sau deloc.